Bomstar

Un alt fel de români

Bomstar — Thu, 29 Sep 2011 17:20:36 GMT

România care se vede, mai exact România care ni se arată prin ziare şi pe ecranele televizoarelor e o ţară în care am încetat, de o bună bucată de vreme, să mă mai simt acasă. E o ţară de nunţi mitocăneşti devenite ştiri de prime-time, o ţară de fătuci nărăvaşe şi inarticulate ajunse vedete, de divorţuri de mahala mediatizate festiv, de cancanuri buruienoase, de politicieni care se întrec în grosolănii de cartier, de băieţi fini care nu se jenează să se înghesuie prin studiouri alături de proşti ţanţoşi, nulităţi isterice şi ţaţe volubile, o ţară care exportă hoţi şi cerşetori, o ţară care dedică ore şi zile întregi familiei Ceauşescu, prietenilor, descendenţilor şi bucătarilor ei, o ţară care se uită la OTV şi care crede că un „tribun" expirat şi nevrotic e un comentator politic valabil, o ţară care trăieşte pelerinajul la moaştele sfinţilor ca pe un iureş în izmene la Mărăşeşti şi campaniile electorale ca pe o afacere cu făină şi ulei.

Din fericire, am (încă) unele argumente care mă asigură că nu suntem un popor de ţoape, de stricători de limbă şi de moravuri, de obraznici prost-crescuţi şi ignoranţi fără ruşine. Din când în când, percep şi o altă Românie, onorabilă, ataşantă, competitivă. Dar despre această Românie nu vorbeşte nimeni, iar reprezentanţii ei au foarte puţine şanse să-şi valorifice înzestrările şi hărnicia.

Un inventar al României bune, de care să nu ne simţim stingheriţi, ar fi, poate, o întreprindere igienică: ar da curaj, ar da combustibilul sufletesc necesar unei creativităţi relansate. În ce mă priveşte, ştiu câte ceva despre o mulţime de tineri ale căror calităţi se irosesc în marginalitate şi semi-anonimat, deşi fiecare dintre ei ar fi foarte bine primiţi în mediile academice civilizate şi ar putea oferi ţării inestimabile performanţe intelectuale. În fiecare an, am ocazia să întâlnesc, la Colegiul „Noua Europă", numeroşi asemenea tineri. Dar sunt şi alţii. Câtă lume ştie că două-trei grupuri compacte de filologi de mare calibru, majoritatea între treizeci şi patruzeci de ani, lucrează eficient la traducerea şi editarea unor texte fundamentale ale culturii europene? La Iaşi, în jurul lui Adrian Muraru, şi la Cluj, în jurul lui Alexandru Baumgarten, s-au constituit echipe de experţi care se ocupă de publicarea lucrărilor fondatoare ale tradiţiei creştine europene: de la Părinţii Răsăriteni la Toma de Aquino, de la Fericitul Augustin şi Grigorie de Nyssa la Nicolaus Cusanus. Un alt grup tocmai a încheiat traducerea integrală, în opt volume, a Septuagintei (versiunea grecească a Vechiului Testament), un altul a început traducerea Vulgatei (versiune latină a Bibliei). Avem şi o nouă generaţie de fenomenologi, cu acreditări universitare de prima mână, avem antropologi exersaţi, sociologi, istorici, filosofi, politologi, toţi foarte tineri şi foarte capabili. Cu toţii sunt competenţi, săraci şi discreţi. Întorşi în ţară după studii strălucite, dornici de muncă, ei nu pot pătrunde în universităţi (un fel de citadele etanşe în care nimeni din afară nu e dorit) şi trăiesc de pe o zi pe alta, în indiferenţa generală. Bogătaşii României au alte isprăvi de sponsorizat decât isprăvile culturale. Pentru mulţi, ar fi un fleac să finanţeze centre de studii, burse, proiecte de anvergură, care să salveze astfel de valori de la promiscuitate materială şi de la sterilitate profesională. Spiritul e ieftin. Dar „nu vinde", nu e vizibil, nu face rating. Aşa că mai bine ne distrăm cu Oana Zăvoranu şi cu nunta lui Borcea. Restul sunt mofturi elitiste...

Cântaţi singur pe Titanic, domnule preşedinte!

Bomstar — Thu, 11 Aug 2011 10:16:51 GMT

Planeta întreagă se scufundă financiar. Când dispar, ca dintr-un condei, în doar câteva şedinţe de tranzacţionare, 8.000 de miliarde de dolari din pieţele internaţionale, cuvântul "criză” nu e deloc prea mare. Însuşi preşedintele Băncii Centrale Europene nu se sfieşte să caracterizeze situaţia internaţională drept "cea mai gravă criză de după război”. Doar al nostru face apeluri televizate la moderaţie şi precauţie în cheltuirea resurselor bugetare de către politicieni şi se dă preocupat de modul în care ar putea genera presa panică. Acea presă care zilele astea dă pe galben titluri ca put finelor năsucuri de la Cotroceni întrunite de urgenţă într-o şedinţă a cărei concluzie oficială e că la noi nu e criză. Acea presă pe care, fiindcă nu s-a aliniat toată în genunchi în faţa lui, ani de zile a călcat-o în picioare întru discreditare şi la al cărei faliment a contribuit din toată fiinţa. Şi tot acea presă care primeşte în faţă, tot zilele astea, dincolo de recomandările prezidenţiale, scuipaţii blondei supreme. De ce? Păi taman pe motiv că, din interese meschine de ponegrire a responsabililor guvernamentali, n-ar fi suficient de isterică în legătură cu criza internaţională pe care doar partenerul ei politic încearcă să ne convingă că n-o vede.

Nu suntem parteneri, nici măcar pe vreme de criză, domnule preşedinte! Când v-a fost bine şi aţi stat comod în preferinţele electorale ale românilor, vă permiteaţi să persiflaţi pe oricine şi nu apelaţi la înţelegerea noastră. Eraţi, în propria şi bogata închipuire, garantul de nestrămutat al interesul naţional. Când lăcustele portocalii pe care le-aţi adus pe capul nostru s-au apucat de prădat la modul cel mai barbar cu putinţă (o fac şi azi) o ţară oricum sleită de jumătate de secol de comunism, nu-mi amintesc să fi primit vreo rugăminte mieroasă de a participa şi noi la jaf. Şi cei mai mulţi dintre noi – eu, cu siguranţă, printre ei – nici nu şi-au dorit asta. Când v-aţi alergat cu procurorii rivalii politici şi pe toţi cei care îndrăzneau să mişte-n front, aţi făcut-o fără să ne cereţi părerea sau sprijinul. Când ne-aţi trimis Fiscul la uşă să ne bage-n faliment personal, după ce în prealabil ne-aţi sleit de impozite, iar în acelaşi timp cisternele petroliere neaccizate brăzdau (cum o fac şi azi) şoselele patriei al cărei steag vă face să lăcrimaţi când treceţi pe lângă el, n-am simţit-o ca pe un parteneriat. Ba, dimpotrivă, poate-s eu mai subiectiv, mie mi s-a părut chiar un gest de o ostilitate fără margini.

Acum a venit, pentru dumneavoastră, un soi de moment politic al scadenţei. Chiar dacă ţucălarii pe care-i plătiţi de la buget vă cântă la ureche cât de frumos şi deştept arătaţi, sunteţi un om prea inteligent ca să nu ştiţi că e groasă. Şi acolo unde vă scapă informaţia au grijă serviciile să vă completeze lacunele. Aţi condus atât de tiranic şi fără viziune această ţară (care v-a ales tocmai fiindcă aţi avut un contracandidat acuzat că ar avea veleităţi dictatoriale), iar epigonii dumneavoastră portocalii n-au făcut altceva decât să se îmbogăţească şi să sfideze (mult mai rău decât anteriorul partid-stat porstrevoluţionar), încât lumea s-a cam săturat de oroarea de a vă avea în frunte; şi pe dumneavoastră, şi pe ei. Românii sunt, în general, nepermis (pentru gustul meu) de răbdători. Aşa că se revoltă foarte rar şi doar în cazuri extrem de acute. Dar trendul (asta vă doare, de fapt) e abrupt descendent. Odată cu declanşarea celui de-al doilea val al crizei mondiale, simţiţi că vă duceţi în cap, fără posibilitate de revenire, domnule preşedinte. Vă fuge pământul de sub picioare (e aproape imposibil, în actuala situaţie financiară, să mai cocoşaţi ţara cu pomeni electorale) şi, laş cum sunteţi, încercaţi să vă agăţaţi de noi. Măcar să ne prăbuşim împreună, nu-i aşa?. Cu amendamentul că tonomatele astea cu euro atât de hulite au un simţ al responsabilităţii mai înalt decât al clicii care vă încojoară slugarnic şi nu vor genera inutil panică, vă anunţ oficial să nu contaţi pe noi. Cântaţi dumneavoastră singur pe puntea Titanicului. O să fie o reprezentaţie pe cinste!

C.T. Popescu: "Departe de carte - asta este evoluţia presei româneşti"

Bomstar — Thu, 11 Aug 2011 09:59:53 GMT

Imediat după ce a terminat cursul despre manipularea în presă şi televiziune pe care îl ţine la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică, Cristian Tudor Popescu mi-a acordat un interviu de 14 minute şi jumătate. La fel de ferm în discurs, dar cu liniştea şi delicateţea care îl caracterizează în timp ce predă, CTP a făcut o analiză extrem de interesantă a felului în care a evoluat presa de la căderea regimului comunist până în zilele noastre.

Jurnalul Naţional: Într-un sondaj pe care Jurnalul Naţional l-a făcut, aţi ieşit pe primul loc ca fiind cel mai apreciat jurnalist în ultimii 20 de ani. Ce părere aveţi despre asta?

Cristian Tudor Popescu: Probabil că această alegere se datorează modului cum am înţeles să-mi fac meseria în aceşti 20 de ani. Cititorii, telespectatorii au simţit, au văzut de fiecare dată că nu încerc să-i înşel, că nu încerc să-i păcălesc, cu scopul de a-i aduce la o anume concluzie, aşa cum fac mulţi dintre colegii mei, care consideră că performanţa în materie de jurnalism înseamnă să fii cât mai şmecher în raport cu publicul. Că nu am gânduri ascunse, spun ce gândesc şi gândesc ce spun. Că nu ţin să fiu simpatic nimănui.
Nu am dorit niciodată să impun o concluzie publicului, n-am făcut altceva decât să gândesc în faţa camerei de luat vederi sau în faţa foii de hârtie, şi această gândire am oferit-o ca atare. Ea putea fi luată de public drept bună sau drept rea, de aruncat.
Întotdeauna am vrut mai degrabă să creez oamenilor teme de gândire. Ţinta mea principală nu a fost vreodată să-i fac să gândească într-un anume fel, să-i fac să voteze un anume candidat, un anume partid sau să aibă o anumită atitudine într-o situaţie politică, economică, socială dată, ţinta mea a fost întotdeauna să-i forţez să gândească, pentru că există o mare cantitate de inerţie în conştiinţa publică: oricât ar părea de paradoxal, oamenii gândesc rar. În general, oamenii raţionează în legătură cu lucrurile care îi interesează direct, care le convin, cotidiene... Aici să ştiţi că nu există mulţi proşti - cu excepţia cazurilor patologice - oamenii sunt deştepţi când e vorba despre interesul lor. Gândirea începe, din punctul meu de vedere, de acolo de unde subiectul nu e neapărat de interes imediat şi nu-ţi convine. Poate fi un subiect de interes general, ceva ce îi priveşte pe alţii, poate fi viitorul. Deci nu imediatul şi nu personalul. Ei bine, acolo există mare inerţie. Din ce în ce mai rar, din păcate, oamenii fac acest exerciţiu, aparent gratuit în ultimă instanţă, al gândirii. Or, demersul meu ăsta a fost, de a-i zgudui, de a-i smuci pe oameni şi a-i obliga să gândească fără un folos imediat.

Cum puteţi comenta evoluţia presei din '89 şi până acum?

În 1990, ziarele erau foarte aproape de cărţi pe un raft al culturii. Acum sunt foarte departe de ele, sunt departe de carte. Departe de carte - asta e evoluţia presei româneşti. Cuvintele s-au împuţinat, erau mult mai multe cuvinte în presă la începutul anilor '90. Acum sunt din ce în ce mai puţine şi mai umflate şi la propriu şi la figurat. Au crescut literele cu care se scriu aceste cuvinte şi, pentru că nu era suficient, au devenit şi colorate.

Şi să nu mai spunem că sunt sufocate şi de o multitudine de imagini...

Exact. Sunt înecate în imagini. Ele sunt stinghere, rătăcite printre imagini.
După părerea mea este aproape uitată arta cuvântului în presă, arta scrisului efectiv. Contează acum titlurile mari, cuvintele-şoc, culorile stridente. Asta este modalitatea prin care se transmit mesajele. Ideea de mari condeieri de presă, care a făcut carieră în perioada interbelică şi în anii '90, când anumite semnături din ziar aveau o importanţă majoră, e o idee practic dispărută. De asemenea, internetul are un rol masificant.
Articol de ziar?! Păi ce articol, şi eu pot să scriu! Pe internet nu se mai ţine cont de acel loc privilegiat pe care îl avea editorialul, de pildă, într-un ziar. Înainte îl citeau oamenii uneori în grup, "domne, să vedem ce zice cutare, marele editorialist". Această idee a dispărut. Acel tip de lectură a ziarului din "O noapte furtunoasă", tipul de "lectură Ipingescu" în care fiecare cuvinţel de acolo era preţios, valoros şi încărcat cu sens. Chiar când nu-l avea, trebuia să capete un sens. Aşadar, o lectură aproape religioasă a ziarului, care a dispărut în acest moment o dată cu scriitura, rămânând doar şocul, senzaţia. Ce înseamnă senzaţia? Înseamnă absenţa gândului. Azi, ceea ce generează în mare măsură presa sunt senzaţii. Oamenii, când văd titlurile succedându-se cu breaking news, news alert, ediţie specială şi toate aceste semnalizări de alarmă continuă, nici nu mai citesc de fapt. Au o percepţie globală, simţiristă, a lucrurilor, din care nu rămân cu gânduri. Presa nu mai naşte gând, nu îi mai obligă pe oameni să gândească, în schimb îi face să simtă.

În zilele noastre, ziarele apar pe internet seara, în ediţie online, înainte să fie tipărite.

Da, acum avem textul de noapte, unde diverşi postaci, insomniaci şi maniaci citesc respectivul material şi îl încarcă cu un puhoi de postări, care de la un anumit moment încolo nu mai au nici o legătură cu textul. Textul devine un pretext. Iată o altă linie de evoluţie în presă: textul a devenit pretext. Nu mai contează ce a zis ăla, încep să se certe între ei, ajung la cu totul alte subiecte decât ce a existat în textul iniţial. Această postură privilegiată a editorialistului nu mai există pe net.

În schimb există postura privilegiată a cititorului furios, dacă-l putem numi aşa.

Bineînţeles, şi unii chiar se aprobă între ei: "Foarte interesant ce spune postarea de la 10:55 a lui Mamelucu, mult mai interesant decât prostia asta de editorial". Nu-şi spun numele real, toţi au porecle. Interesant, identificăm o altă linie de evoluţie în presă, o evoluţie în... cerc, pentru că, în anii '80, chiar înainte de Revoluţie, în ziarul Scînteia nu mai exista nici o semnătură. Doar dacă mai găseai câte o ştire mică de la "aflăm de la Miliţia Capitalei" sau "faptul divers: s-a găsit un os de papagal la Fleaşca de Jos", mai vedeai câte o semnătură, dar cu iniţiale şi aia. În rest, semnătura dispăruse. Spre asta se tinde şi acum. În spatele acelor porecle se află de fapt "Nimeni". Toţi sunt "Mister Nobody" acolo. O masă oarbă, care nu vrea să se identifice, de data aceasta în mod voluntar. Înainte de '89 era o restricţie pe care o impunea cenzura Partidului Comunist, în scopul depersonalizării actului de presă. Erai un simplu manufacturier, un prestator. Erai plătit ca să scrii, nu să mai ai şi identitate. Ei bine, pe internet, acest lucru se face benevol. Oamenii se lipsesc de identitate pentru a putea să debiteze acele insanităţi sub pavăza anonimatului. Interesantă evoluţie, nu?

Aveţi vreun refugiu dincolo de lumea presei?

Sigur că am, l-am avut şi înainte de '89 şi nu fac decât să revin la el. Mă retrag în adăposturi, aşa cum făceam şi în anii '80: asta înseamnă cinema, înseamnă să merg la UNATC şi să vorbesc cu studenţii, înseamnă să văd filme noaptea acasă, înseamnă să joc şi să văd meciuri de tenis. Eu am exerciţiul singurătăţii şi mă retrag în el fără zbateri.

Cel mai apreciat ziarist
Potrivit sondajului CURS, cel mai apreciat ziarist din România ultimilor 20 de ani este Cristian Tudor Popescu. Astfel, Cristian Tudor Popescu ocupă primul loc, cu 23,2%, Ion Cristoiu - 15,5%, Marius Tucă - 7,5%, Mircea Badea - 5,8%, Andreea Esca - 5,6%, Robert Turcescu - 4,7%, Radu Moraru - 4,1%, Emil Hurezeanu - 3,5%, Dan Diaconescu - 2,9%, Gabriela Vrânceanu Firea - 1,7%, Sorin Roşca Stănescu - 1,5%, Radu Tudor - 1,2%, Cornel Nistorescu - 1,2%, Victor Ciutacu - 1,1%, Lucian Mândruţă - 1,0% şi altul (sub 1%) 19,5 %. Sondajul a fost realizat pe un eşantion de 1.602 subiecţi. Din totalul eşantionului, 61% au indicat un nume, iar 39% nici unul.

Cristian Tudor Popescu a intrat în presă la începutul anilor '90, lucrând ca reporter pentru cotidianul Adevărul. Un an mai târziu a avansat în postul de redactor-şef adjunct al aceleiaşi publicaţii, post pe care l-a ocupat până în 1996. Din 1992 până în 2005, CTP a fost redactor-şef la săptămânalul Adevărul literar şi artistic, iar din 2003 până în 2005 a deţinut funcţia de Preşedinte CA al S.C. ADEVĂRUL S.A. - Bucureşti. Din 2003 până în 2006 a fost preşedinte al Clubui Român de Presă. În 2005 a înfiinţat cotidianul Gândul, pe care l-a condus timp de trei ani. Din 2008 este Senior-editor al ziarului Gândul. CTP a publicat 14 volume de ficţiune şi publicistică, unele dintre cele mai cunoscute fiind "Copiii fiarei", "Timp mort", "România abţibild", "Un cadavru umplut cu ziare", "Nobelul românesc", "Libertatea urii" sau "Luxul morţii". De asemenea, Cristian Tudor Popescu este membru al Uniunii Scriitorilor. În decursul carierei sale jurnalistice a primit numeroase recunoaşteri: (2000) "Premiul revistei VIP pentru jurnalism tv"; în 2001 a fost desemnat ziaristul numărul 1 în preferinţele cititorilor, potrivit "Gallup România"; (2002) "Premiul pentru publicistică acordat de revista Cuvântul"; tot în 2002 "Premiul pentru jurnalism al Fundaţiei Zeit-Gert Bucerius (Hamburg)"; (2004) "Premiul Flacăra" şi "Premiul Saint Vincent decernat de Ordinul Jurnaliştilor din Italia; (2005-2008) "Cel mai bun jurnalist al anului" / "Cel mai bun analist politic al anului" în topul "Zece pentru România".