Plictisiţi, probabil, de monotonia vieţii politice şi de lipsa de imaginaţie a principalilor actori publici, care se rotesc între ei ciclic la guvernare, trăgătorii de sfori din spatele cortinei au început să se joace, în contextul dominaţiei la nivelul european spălat a partidelor de sorginte populară, de-a mişcările omonime. Şi s-au pus pe aruncat pe piaţă, întru testarea puterii lor de penetrare, tot soiul de iniţiative cu aparenţă civică şi vopsea populară pe ele. Povestea care curge în această perioadă pe piaţa politică seamănă, pentru cine are ochi să observe şi a citit măcar cinci cărţi de politologie şi manipulare, a experiment al serviciilor secrete.
Cea mai vizibilă, dat fiind că mare parte a ei se desfăşoară în direct (atât la OTV, cât şi, surprinzător pentru naivii de bună credinţă, la Realitatea TV), e strădania de a-l face pe Dan Diaconescu lider politic. Vorbim aici de o construcţie imagistică a haiducului modern. De la înălţimea unei averi consistente şi dubioase, omul se dă îngrijorat, cu talent şi fibră naţionalist-patriotardă, de pauperizarea populaţiei şi promite un egalitarism de Iancu Jianu cu mânecuţe şi monoclu. Aşa s-a ridicat, într-o perioadă în care televiziunea lui se prăbuşea, cu sprijin evident al autorităţilor zisului stat de drept, la cote de popularitate incredibile într-o ţară normală la cap. Domnu' Dan e, până la urmă, în tot şahul ăsta politic de laborator, unicul individ cu adevărat popular şi atrăgător electoral dintre cei testaţi. Iar lipit – pe bază de convingeri doctrinare de dreapta combinate cu un discurs violent de stânga – de Gigi Becali poate deveni chiar un catalizator electoral al multor nemulţumiţi cronici.
Pentru că atât de popularul căutător al Elodiei provoacă multă iritare în cercurile cu spoială intelectuală, impresarii politici au la îndemână şi nişte tinere talente care să capteze, dacă nu încrederea snobilor, măcar interesul lor. Construcţia popularilor cu (cel puţin) liceul la bază şi acces la Internet se desfăşoară, în paralel, pe (cel puţin atâtea am identificat eu) două falange. Prima, din trunchiul căreia a răsărit liderul celei de-a doua, s-a coagulat în jurul sociologului-consilier-ministru Sebastian Lăzăroiu, poartă numele cu patină de vechime si nobleţe Madame Blogary şi e trasă, fizic, înainte de vânzătorul de uşi de garaj Mirel Axinte, intrat în conştiinţa publică prin interviul pe blog cu Băsescu din timpul campaniei prezidenţiale şi prin revărsarea transparentă de ură la adresa tuturor sinucigaşilor. Mişcarea în sine musteşte de idolatrie la adresa băsismelor, urăşte programatic tot ce condamnă comandantul suprem (de la comunism şi până la stânga politică), s-a transformat dintr-un cerc al frustrării că nu toată lumea îl iubeşte pe liderul providenţial într-o asociaţie pe bază de cotizaţii şi îşi bazează mesajul către poporul de Net prin necesitatea înfiinţării unui nou partid politic, celebra Albă ca Zăpada.
Problema e că, înainte să cristalizeze nişte energii, autointitulaţii ei lideri au început să se certe între ei din motive cât se poate de prozaice. Aşa că, din ambiţii şi doriri de preamărire, a răsărit, cu sprijinul ideologic al unui blog cenuşiu, Noua Republică. O strânsură de conştiinţe care seamănă a sectă (o combinaţie de mişcare legionară cu vânzători de oale sub presiune la domiciliul clientului), are crez şi manual de luptă şi-l foloseşte ca vârf de lance pe imberbul Mihail Neamţu (emulul mult mai agresiv al lui Andrei Pleşu), înalt funcţionar de stat prin institutul de vânători de comunişti condus de Volodea Tismăneanu, duşman declarat al tuturor bugetarilor în afară de el. Ca şi ciudaţii năimiţi de Lăzăroiu întru purificarea scenei politice, au şi ăştia, individual şi/sau puşi la grămadă, charisma bordurii. Oricât s-ar zbate, fără ca mesajul lor să fie preluat de un individ cu lipici la poporul suveran, soarta lor politică e cea a mielului de Paşte.
Nu faptul (normal în orice societate cu apă caldă curentă) că laboratoarele puterii decizionale testează diverse formule înainte să arunce pe piaţă noi formaţiuni politice e deranjant, ci încăpăţânarea unora de a-şi închipui că toţi suntem la fel de proşti ca felia electorală pe care încearcă s-o seducă.
